LA MULTI ANI, 2015 !

 

Sa fiti fericiti, sa aveti un brad plin de lumini, sa trimiteti felicitari, sa fiti in familie, sa daruiti, sa fiti alaturi de cei dragi, sa va bucurati, sa radeti din suflet cu adevarat! La multi ani!

La multi ani 2015 alaturi de cei dragi! Noul an sa fie presarat cu realizari remarcabile, impliniri, sanatate, fericire si noroc!

Anul Nou

 

Anul Nou este ziua care marchează începerea următorului an calendaristic.^[1]
Stabilirea religioasă a datei de 1 ianuarie ca început de an a avut loc pentru prima dată în 1691, de către Papa Inocențiu al XII-lea. Înainte de această dată, Crăciunul avea rolul începutului de an nou,^{[necesită citare]} în timp ce la multe popoare antice din emisfera nordică, anul începea la 1 martie.
În liturghia romano-catolică 1 ianuarie reprezintă o octavă de la Crăciun; astfel, această zi este dedicată Fecioarei Maria. În același timp, în a opta zi de la naștere sunt amintite în Evanghelie (Luca 2,21) tăierea împrejur și botezul, potrivit religiei iudaice, a pruncului Iisus — la fel și în bisericile evanghelice. În biserica ortodoxă, la 1 ianuarie este și ziua Sfântului Vasile, episcop de Cezareea Cappadociei.
În epoca contemporană, Anul Nou este întâmpinat în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie — noaptea de Revelion (din limba franceză: Réveillon, ceea ce înseamnă aproximativ „trezire”, aici cu sensul de ospăț la miezul nopții) — cu petarde și artificii; rudelor, prietenilor și cunoștințelor li se fac urări de noroc și sănătate și se urează „La mulți ani!”.

Obiceiuri și tradiții

Grecii fac o prăjitură tradițională în care pun bani. Persoana care găsește banii va avea parte de bucurie tot timpul anului. Acest obicei a fost transmis și în anumite regiuni ale României.
Evreii din Israel mănâncă mere unse cu miere, pentru ca noul an să fie foarte dulce.
Italienii încep cina mâncând o farfurie de linte, iar după toastul pentru noul an se obișnuiește să se arunce cupa pe fereastră.
Spaniolii mănâncă 12 boabe de struguri, însemnând ultimele secunde ale anului, ca ritual pentru atragerea norocului. Obiceiul a fost preluat de numeroase țări latino-americane.
În România, în mod tradițional nu se aruncă nimic din casă în prima zi a Anului Nou pentru că, procedând astfel, o persoană își aruncă norocul. Tot în prima zi din an nu se iese din casă până ce o persoană brunetă nu intră în casa respectivă (potrivit tradițiilor, persoanele brunete aduc noroc și fericire, iar cele roșcate și blonde ghinion). În noaptea dintre ani, oamenii își pun o dorință, pentru că aceasta are toate șansele să se îndeplinească. Noaptea de Revelion este întâmpinată cu mult zgomot (ca în Conu Leonida față cu reacțiunea, de I.L.Caragiale) pentru că zgomotele puternice alungă spiritele rele. Tot de Anul Nou se merge cu capra. Unii oameni desfac șampanie la cumpăna dintre ani, ca să aibă un an mai prosper. Pușcarea petardelor de Anul Nou este practicată de regulă de către cei tineri.Și desigur pe 31 decembrie se colindă cu plugușorul iar pe 1 ianuarie cu sorcova.

Adoptarea datei de 1 ianuarie ca început al anului

Țară	Anul de start[2][3]
Veneția	1522
Suedia	1529
Sfântul Imperiu Roman	1544
Spania, Portugalia, Polonia	1556
Prusia, Danemarca[4] și Norvegia	1559
Franța	1564
Țările de Jos de sud[5]	1576
Lorena	1579
Provinciile Unite	1583
Scoția	1600
Rusia	1700
Toscana	1721
Regatul Marii Britanii, Regatul Irlandei și Imperiul Britanic, exceptând Scoția	1752
Thailanda

UNITATE SI IZBANDA! b.op.f2s3Buc.

LA MULTI ANI DE SFANTUL STEFAN !

0
inShare

         

Sfântul Ştefan este serbat în fiecare an pe 27 decembrie Foto:crestinortodox.ro

În cea de-a treia zi de Crăciun, pe 27 decembrie, Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe Sfântul Ştefan, unul dintre ucenicii lui Iisus şi primul martir creştin condamnat la moarte de autorităţile iudaice din Ierusalim. Numele lui este de origine grecească - Stephanos - şi înseamnă „coroană“, „ghirlandă“, „cunună“.Tradiţia spune că în această zi, rugăciunile aduse în faţa icoanei Sfântului fac minuni pentru suferinzi. În această zi se fac pomeniri pentru cei care au murit în împrejurări dramatice şi sunt interzise deplasările în zonele montane şi în locuri izolate care ne pun viaţa în pericol.

În Muntenia, în unele sate se mai ţine cont de obiceiurile străbunilor. În unele zone se prepară Pâinicile lui Ştefan. Dintr-un aluat asemănător cu cel de cozonac, unse cu miere, se fac pâinici în forme rotunde. Aceste dulciuri, care amintesc de pietrele care l-au ucis pe Sfântul Ştefan, se sfinţesc la biserică în ziua praznicului şi se împart copiilor săraci. De asemenea, de Sfântul Ştefan, se prepară şi se împart mucenici cu miere şi nucă, care amintesc de moartea lui mucenicească, scrie realitatea.net.

Fapte bune pentru sănătate

Pentru sporul casei şi pentru sănătatea rudelor suferinde, trebuie să-l cinstim pe Sfântul Mucenic Ştefan prin fapte bune, iar reconcilierile sunt binevenite în această zi. În ziua praznicului, este bine să evităm deplasările în zone montane şi în locuri izolate, care ne pun viaţa în primejdie. În tradiţie se mai spune că pentru sporul casei şi sănătatea rudelor bolnave sau păgubite este bine ca în 27 decembrie să dăruim icoana Sfântului Ştefan sau o candelă nouă, aprinsă. “În semn de iubire, preţuire şi respect pentru Sfântul Ştefan, dar şi ca dovadă de iubire şi înţelegere, este bine să ne împăcăm cu persoanele cu care suntem certaţi”, spun preoţii.

Primul martir ucis cu pietre

Conform crestinortodox.ro, Sfântul Ştefan s-a arătat un apărător al credinţei adevărate cu privire la persoana lui Hristos, mărturisind că El este Fiul lui Dumnezeu, care S-a născut, a murit, a Înviat şi S-a Înălţat la ceruri pentru mântuirea noastră. Ştefan a fost unul dintre ucenicii lui Iisus Hristos, care îl urmau pretutindeni şi care au asistat direct la faptele sale. El a fost condamnat la moarte în anul 33, de autorităţile iudaice, deschizând drumul unui impresionant şir de martiri creştini, pedepsiţi pentru credinţa lor. A fost acuzat că a adus blasfemie lui Moise şi lui Dumnezeu. Atunci când Caiafa a întrebat dacă cele ce se mărturisesc despre El sunt adevărate, Sfântul Ştefan a rostit o lungă cuvântare în care a arătat  ca Iisus Hristos este Mesia, cel prezis de profeţi si că iudeii sunt vinovaţi pentru uciderea Lui. Furioşi, evreii au cerut uciderea lui cu pietre, în valea lui Iosafat.

Cununa muceniciei

Având în vedere că în vremea aceea cei care erau ucişi cu pietre nu puteau fi înmormântaţi în cavoul familiei, se presupune că trupul Sfântului Ştefan a fost pus în mormântul unui creştin. Moaştele sale au fost descoperite în anul 415, atunci când preotul Luchian din Kefar-Gamala a avut o viziune. Când i s-au descoperit moaştele, pe mormântul său a fost scris “chiliel”, care în limbă ebraică înseamnă “cunună”, pentru că el a luat, cel dintâi dintre creştini, cununa muceniciei.

Numele este de origine grecească – Stephanos – şi înseamnă “coroană”, “ghirlandă”, “cunună”. La noi, numele de botez sunt Ştefan şi Ştefania sau Ştefana şi derivate ale acestora, Fane, Fănel, Fanica, Făniţă şi Fana.
 

UNITATE SI IZBANDA ! b.op.f2s3Buc.

C R A C I U N F E R I C I T !

 

Crăciunul sau Nașterea Domnului (nașterea lui Iisus Hristos / Isus Hristos) este o sărbătoare creștină celebrată la 25 decembrie (în calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (în calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12 sărbători domnești (praznice împărătești) ale Bisericilor bizantine, a patra mare sărbătoare după Paști, Rusalii și Vinerea Mare.[necesită citare] În anumite țări, unde creștinii sunt majoritari, Crăciunul e de asemenea sărbătoare legală, iar sărbătoarea se prelungește în ziua următoare, 26 decembrie: a doua zi de Crăciun. De la debutul secolului al XX-lea, Crăciunul devine și o sărbătoare laică, celebrată atât de către creștini cât și de către cei necreștini, centrul de greutate al celebrării deplasându-se de la participarea în biserică la rit spre aspectul familial al schimbului de cadouri sau, pentru copii, „darurilor de la Moș Crăciun”.

Originea termenului

Cercetători (Pericle Papahagi, Vasile Pârvan, Sextil Pușcariu, Theodor Capidan, Nicolae Drăganu), consideră că termenul provine din latinescul calatio cu forma sa de acuzativ calationem.[1] La romani prin calatio se înțelegea convocarea poporului de către preoții păgâni în fiecare zi de întâi a lunii pentru anunțarea sărbătorilor din luna respectivă, și, prin extindere, sărbătoarea în general, căci cea mai importantă calatio era aceea de la 1 ianuarie. Până către sfârșitul secolului al IV-lea, nașterea lui Hristos se sărbătorea odată cu Boboteaza la 6 ianuarie, când se obișnuia să se facă anunțarea sărbătorilor de peste an (Paști etc.). Și cum celor de curând creștinați din Dacia și din sudul Dunării această anunțare li se părea apropiată de sărbătoarea păgână calatio, au denumit cu acest termen sărbătoarea creștină a nașterii lui Hristos. Datele la care se sărbătorește Crăciunul sunt orientative, pentru că nu se știe data exactă a nașterii lui Iisus.

Alți cercetători (între care Aron și Ovid Densusianu,[1] Al. Rosetti,[necesită citare] Al. Graur[necesită citare] ș.a.) derivă cuvântul Crăciun din etimonul creatio (cu acuzativul creationem, în latina vulgară creation/creatiun) deci ziua creării sau a facerii lui Isus. Deși s-ar putea obiecta că acesta ar fi o concepție ariană (care socotește că Fiul este o creatură a Tatălui), se poate răspunde că poporul care a creat termenul nu putea cunoaște (și nu cunoaște nici acum) asemenea subtilități teologice. În reacție la această ambiguitate, elitele bisericești au înlocuit aceste termen popular cu acela de sărbătoarea Născutului (tot de origine latină), așa cum se constată în Evanghelia învățătoare din 1642 și în Cazania lui Varlaam din 1643, pe baza aceluiași termen deci cu care și celelalte limbi neolatine (romanice) - și nu numai - au derivat numele sărbătorii (franceză Noël, portugheză Natal, italiană Natale, spaniolă Navidad, engleză Nativity).

Alte etimoane latine care au fost propuse de lingviști sunt (in)carnationem (Lexiconul de la Buda), crastinum (Hasdeu 615) și Christi ieiunium (Schuchardt, Literaturblatt VII, 154). Acesta din urmă seamănă cu termenul uzual grecesc Χριστούγεννα (citit Hristúyena) însemnând Nașterea lui Hristos. Termenul apare cu diverse semnificații sau ca nume propriu în mai multe limbi care au fost în contact cu româna: limba bulgară, limba ucraineană, limba sârbă, limba rusă (rusa veche și rusa modernă).[2]

Pe de altă parte, o posibilă etimologie poate fi legată de denumirea sărbătorii păgâne a slavilor pentru solstițiul de iarnă și anume Korochun (корочун, карачун în rusă), Kračún (în cehă și slovacă).

În limba maghiară denumirea Crăciunului este Karácsony. Conform Lexiconului de la Buda termenul a fost preluat pe filieră latină, din (in)carnationem, la fel ca și românescul Crăciun.

Sorin Paliga susține că termenul Crăciun este un cuvânt de origine daco-tracă [3] legat de sărbătorile focului cu ocazia solstițiului de iarnă. Precum și în albaneză kercu „bucată de lemn”, în italiană Ceppo („Crăciun”, dar și „creangă”/„cracă”) tot așa și în română Crăciun ar însemna „crenguță”/„crăcuță”. Aceasta posibilitate lingvistică este susținută și de obiceiul roman de a pune crenguțe / crăci de copac la casele oamenilor cu ocazia solstițiului de iarnă și a festivităților Sol Invictus.

Istoria sărbătorii

 

Tablou german de la jumătatea secolului XV.

Crăciunul a început să fie serbat de către creștini pe 25 decembrie, după cel puțin trei secole de la începerea misiunii de evanghelizare a apostolilor, anume începând cu secolul al IV-lea în Vest și începând cu cel de-al V-lea secol în Est. Inițial, sărbătoarea nașterii lui Hristos era ținută pe 6 ianuarie, istoricii știind azi că ea se celebra deja în 336 d. Chr., la Roma.[4] (în Est, „Boboteaza”, serbată la data de 6 ianuarie începând cu secolul al IV-lea, celebra pe atunci nașterea, botezul și primul miracol al lui Iisus, în timp ce gnosticii (sectă creștină considerată eretică de către creștinismul canonic) serbau aceeași „Epifanie” în Egipt, încă din secolul al II-lea, tot la data de 6 ianuarie, când, în viziunea lor, „Iisus s-a arătat ca Fiul lui Dumnezeu la botez” [5]). Sextus Julius Africanus, un creștin din secolul al III-lea, este primul care alege în 221 d. Chr. această dată pentru nașterea lui Iisus, care însă nu va fi celebrată încă multă vreme de către ceilalți creștini, care preferau 6 ianuarie.[6]

În primele două secole creștine, a existat o puternică opoziție la celebrarea zilelor de naștere a martirilor și a lui Iisus. Numeroși Părinți ai Bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra zile de naștere, când, de fapt, sfinții și martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebrați la data matiriului lor, adică la data „adevăratei lor nașteri” din prespectiva bisericii.[7] Mulți creștini ai primelor secole erau scandalizați și de veselia și festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscență a păgânismului, în special al Saturnaliilor romane.[8]

Ei aveau dreptate să afirme asta: plasarea sărbătorii nașterii lui Isus Hristos din momentul în care aceasta a început să fie celebrată de creștini, exact la finele lui decembrie sau începutul lui ianuarie (adică 25 decembrie sau 6 ianuarie), se datora copierii tradițiilor păgâne, căci Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data nașterii lui Isus.[6]

Din motive politice, așa cum sugerează istoricul Edward Gibbon, ierarhia creștină a considerat copierea sărbătorilor și a riturilor păgâne ca fiind soluția răspândirii accelerate a cultului lor în mase, mase care pe atunci erau puternic atașate vechilor sărbători și practici rituale păgâne.[9]

Factorul pentru care primii creștini au ales datele de 25 decembrie sau 6 ianuarie ca moment al nașterii Fiului lui Dumnezeu a fost deci că la aceste date, în lumea romană, germanică și orientală se celebrau diverse date de naștere ale zeilor păgâni.[10] Povestea unui zeu salvator născut din fecioară pe 6 ianuarie sau 25 decembrie, nu era deloc nouă, cele mai multe culte păgâne ale vremii adorând câte un astfel de zeu. Astfel, pe 6 ianuarie, data solstițiului egiptean, era celebrată revărsarea apelor Nilului și în „cultele misterelor” locale nașterea „eonului” din fecioară.[11] Epifaniu, scriitor creștin, redă în lucrarea sa ritul celebrărilor din 6 ianuarie și semnificația acestuia la egipteni și la arabii din „Petra” (Eleusa, unde se serba nașterea pruncului-zeu Dusares din fecioară. Alt scriitor creștin, anume Ipolit, descrie cum la Eleusis, în Grecia, se celebra tot atunci sărbătoarea misterelor, când ierofantul exclama la nașterea pruncului sacru: „Fecioara care era grea a conceput și a născut un fiu!”. Tot pe 6 ianuarie grecii sărbătoreau nașterea zeului Dionis, zeul care ca și Isus, transforma apa în vin.

O sărbătoare populară la Roma celebra pe 25 decembrie nașterea Soarelui neînvins (Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus), ca simbol al renașterii soarelui și alungării iernii (ca și Saturnaliile). Odată ce creștinii au abandonat celebrarea nașterii Fiului lui Dumnezeu pe 6 ianuarie optând pentru data de 25 decembrie, scriitorii creștini fac frecvente legături între renașterea soarelui și nașterea lui Hristos.[6]

Triburile nord-europene (germanice) celebrau și ele, la aceeași dată, „Iule”, pentru a comemora „renașterea soarelui dătător de lumină și căldură”, de maniera în care și creștinii spuneau despre Isus, născut tot atunci, că este „Lumina lumii”.[12] Reprezentările numismatice romane ale lui Sol invictus prezintă adesea un chip cu o coroană de raze, așa cum în primele reprezentări creștine Iisus avea și el o coroană de spini. Astfel că, în secolul al V-lea chiar, în vremea papei Leon cel Mare, erau creștini care afirmau că serbează nu atât nașterea lui Hristos, cât a zeului-soare, fapt care l-a determinat pe acest papă să-i mustre pe rătăciți, însă nu negând cumva că trebuie cinstit zeul-soare, ci doar că nu trebuie cinstit mai mult decât Hristos (Sermo XXII).[13]

Unul dintre zeii cei mai populari la Roma, în perioada ridicării creștinismului, anume Mitra, avea și el ziua de naștere serbată pe 25 decembrie. Mitra era un zeu persan al cărui cult și rit era și foarte asemănător creștinismului, așa cum constata scriitorul creștin Iustin Martirul în Apologia sa prin secolul al II-lea, așa cum va remarca mai târziu și Tertulian la debutul secolului al III-lea. (De praescritione haereticorum).[14] Sfântul Ciprian a formulat la mijlocul secolului al III-lea: O, ce magică lucrare a Providenței că ziua în care Soarele s-a născut... Hristos și el se naște![15]

Creștinii secolului al III-lea credeau că creația lumii a avut loc la echinocțiul de primăvară, pe atunci plasat pe 25 martie; prin urmare, noua creație prin „întruparea lui Hristos” (concepția), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la care numărându-se 9 luni (sarcina, gestația) se obținea data de 25 decembrie.[16]

Sărbătorile din jurul solstițiului de iarnă au, după cum se vede, o origine precreștină. Ele sunt legate în mod indisolubil de evenimentele astronomice care au loc în acea perioadă.

Evenimentele astronomice, care în vechime permiteau stabilirea datelor pentru monta animalelor, semănături și măsurarea rezervelor de hrană pentru iarnă între recolte, ne permit să înțelegem apariția diferitelor mitologii și tradiții culturale. În noaptea solstițiului de iarnă, un observator aflat în emisfera nordică poate observa cum cele trei stele din centura lui Orion se aliniază cu cea mai strălucitoare stea din est, Sirius, indicând punctul unde va răsări soarele în dimineața de după solstițiul de iarnă. De la data solstițiului de vară, soarele a descris un arc de cerc descrescător de-a lungul cerului sudic. La data solstițiului de iarnă, soarele își oprește coborârea pe cer iar durata de lumină zilnică atinge minimul pentru 3 zile, timp în care soarele nu își modifică poziția pe orizont. După acest moment soarele își începe ascensiunea pe cerul nordic iar durata zilelor începe să crească. Bazându-se pe aceste fapte, multe culturi dau acestui interval interpretarea unei renasteri a soarelui și a unei întoarceri a luminii. Această întoarcere este sărbătorită din nou la data echinocțiului de primăvară, când durata zilei o egalează pe cea a nopții (dată de care se leagă în creștinism sărbătorirea Paștelui).

Pomul de Crăciun

Obiceiul împodobirii bradului de Crăciun îsi trage originile de la popoarele germanice. Tradiția s-a răspândit în restul Europei și apoi în toata lumea după Primul Război Mondial. Între podoabele bradului bomboanele de pom, globurile și ghirlandele au devenit clasice.

 

Moș Crăciun

Moș Crăciun este versiunea mai nouă a Sfântului Nicolae (în engleză: Santa Claus) care și-a făcut apariția în secolul I. Pe atunci el era imbracat in verde. El împarte cadouri tuturor copiilor în noaptea de Crăciun (de 24 spre 25 decembrie). Santa Claus este anglicizarea lui Sinterklaas care înseamnă Sfântul Nicolae în limba olandeză. Se pare că termenul Santa Claus a apărut în SUA prin contactul imigranților olandezi cu alte populații americane. Olandezii cultivați sunt conștienți că Sinterklaas e sărbătoarea neaoșă, iar Crăciunul este sărbătoare de import. Protestanții conservatori din Olanda nu introduc brad în casă de Crăciun, fiind considerat obicei catolic de origine păgână.

Conform unei legende, tradiția cadourilor în noaptea de 24 decembrie spre 25 decembrie ar proveni de la Martin Luther care ar fi propagat din anul 1535 aceasta datină numită Christkindl ca o alternativă a obiceiului catolic Nikolaustag de pe 6 decembrie.[17] Multă vreme în familiile catolice a fost menținută mai departe tradiția cadourilor de Nikolaus. Scopul lui Martin Luther ar fi fost să trezească interesul copiilor pentru Cristos și să-i îndepărteze astfel de datina catolică a cadourilor de Nikolaus, ea fiind un mod de venerație a catolicilor pentru sfinți, lucru interzis protestanților.[17] Conform unei alte legende, Luther ar fi fost profund impresionat de cerul înstelat, lucru pe care nu l-a putut reproduce în cuvinte pentru familia sa, așa că a tăiat un brad, l-a pus în casă și a pus lumânări în el și le-a aprins.[17] Conform legendei, aceasta ar fi originea bradului de crăciun.[17]

Crăciunul în tradiția românească[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Crăciunul în tradiția românească.

Pe teritoriul românesc, Crăciunul este una dintre cele mai importante sărbători creștine.

Credință și legende populare privitoare la originea termenului[modificare | modificare sursă]

În folclor se spune că Fecioara Maria, când trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu, umbla, însoțită de dreptul Iosif, din casă în casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost pentru a naște. Ajunge la casa unor bătrâni, Crăciun și Crăciunoaia, însă nici aceștia nu o primesc, spre a nu le spurca locul prin nașterea unui prunc zămislit din greșeală. Nemaiputând merge, Maria a intrat în ieslea vitelor, unde au apucat-o durerile nașterii. Crăciunoaia, auzind-o, și știind ce înseamnă o naștere de copil, i s-a făcut milă de dânsa și s-a dus la ea, îndeplinind rolul de moașă. Crăciun, când a aflat, s-a supărat și i-a tăiat babei mâinile; apoi, înspăimântat de tot ce s-a întâmplat, a plecat de acasă. Crăciunoaia a umplut, cum a putut, un ceaun cu apă, l-a încălzit, și l-a dus să scalde copilul. Maria i-a zis să încerce apa, și când a bagat cioturile mâinilor, acestea au crescut la loc, mai frumoase decât erau înainte; de la această minune se crede că moașele au mâini binecuvântate. În altă variantă a poveștii, Maria suflă peste mâinile Crăciunoaiei și acestea cresc la loc                                                                                 Colindele de Crăciun

 

Sărbătoarea Crăciunului este anunțată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul și cu Steaua, pentru a vesti Nașterea Mântuitorului. De asemenea, o veche tradiție este „mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoții comunității locale cu icoana Nașterii Domnului, binecuvântându-se casele și creștinii. Colindele de iarnă sunt texte rituale cântate, închinate Crăciunului și Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului român. Evocând momentul când, la nașterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul nașterii, copiii - câte trei, ca cei trei magi - merg din casă în casă cântând colindul „Steaua sus răsare...”, purtând cu ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul „Bună dimineața la Moș Ajun!”, casele frumos împodobite își primesc colindătorii. Aceștia sunt răsplătiți de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri și chiar bani. Unele cântece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: „Iată vin colindătorii” de Tiberiu Brediceanu, „O, ce veste minunată” de D.G. Kiriac, „Domnuleț și Domn în cer” de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion Creangă descrie în „Amintiri din copilărie” aventurile mersului cu colindele. Totuși, după o citire mai aprofundată a Evangheliilor, aflăm că vizitatorii care veniseră cu daruri la Isus, nu erau regi, ci astrologi (numiți pe atunci magi sau vrăjitori) veniți din Est, probabil din zona Babilonului. Încă un aspect ineresant este faptul că nu e menționat nicăieri numărul astrologilor și numărul darurilor, ci doar tipul darurilor: aur, tămâie albă și smirnă. Colindele, precum și obiceiurile colindelor sunt prezente și la alte popoare, și s-ar putea ca ele să dateze din timpul romanizării. De pildă, colinda românească „Scoală, gazdă, din pătuț” există și la valoni, unde aceasta e cea mai răspândită, sub numele de „Dji vén cwerî m'cougnou d'Noyé”.

Obiceiurile culinare

Timp de 40 de zile înainte de sărbători, creștinii respectă Postul Crăciunului, care se încheie în ziua de Crăciun după liturghie. Tăierea porcului în ziua de Ignat (la 20 decembrie) este un moment important ce anticipeaza Crăciunul. Pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cârnații, chișca, toba, răciturile, sarmalele, caltaboșul și nelipsitul cozonac vor trona pe masa de Crăciun.

 

S A R B A T O R I F E R I C I T E !

Sfanta Mucenita Eugenia; Ajunul Craciunului                               

Pe 24 decembrie este Ajunul Craciunului. Amintim ca in Biserica Ortodoxa Liturghia Sfantului Vasile Cel Mare se savarseste de 10 ori pe an: in ziua praznuirii Sfantului Vasile, in Ajunul Botezului Domnului, in primele cinci duminici din Postul Mare, in joia si sambata din Saptamana Patimilor si in ziua Ajunului de Craciun.

In celelalte duminici si zile de peste an se savarseste Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, exceptie facand zilele aliturgice si zilele din Postul Mare in care se oficiaza Liturghia Darurilor mai inainte sfintite.

Ziua Ajunului este zi de ajunare, adica de nemancare pana dupa oficierea Liturghiei Sfantului Vasile Cel Mare. Facem mentiunea ca Postul Craciunului se incheie pe 25 decembrie, in ziua praznicului Nasterii Domnului, dupa Sfanta Liturghie. De aceea ziua de Ajun a Craciunului este zi de post.
Sfanta Eugenia era originara din Roma. Parintii ei, Filip si Eugenia, primind de la imparat o inalta dregatorie, au plecat in Alexandria, cu fiica lor. Pe cand erau in Alexandria, fiica lor Eugenia si-a parasit pe ascuns parintii. S-a imbracat barbateste a luat cu ea doua slujnice si intr-o noapte, a fugit de-acasa. S-a dus la un episcop si a primit de la el sfantul botez. Si-a tuns parul capului, s-a numit Eugeniu si foarte de dimineata s-a dus in graba la o manastire. Acolo a trait in osteneli, in nevointe, in trude, in privegheri de toata noaptea si a savarsit toata virtutea. Stralucea ca un mare luminator, asa ca fratii l-au rugat sa le fie staret. Nu voia, dar silit de cuvintele si de dragostea lor a primit. Si asa, nu cuvantul ci fapta a aratat tuturor pe Eugeniu mare si prea stralucit. Chipul lui ii atragea pe toti. Cum atrage magnetul fierul, asa atragea pe toti, ca sa se desfateze de vederea faptelor lui bune. Dar o femeie Melantia, neagra la suflet, cum ii era numele, venita cu poporul ca sa se inchine la manastire, s-a indragostit nebuneste de chipul frumos al lui Eugeniu. Si s-a facut ca e bolnava de o boala indelungata si l-a rugat pe Eugeniu sa-i ingaduie sa-i spuna boala numai lui indeosebi, ca altfel nu se poate vindeca. Melantia ii graia cu lacrimi si cu cuvintele ei inselatoare i-a miscat inima lui Eugeniu. Curat la inima fiind, a primit-o, fara sa-si dea seama de viclenia ei. Cand s-a gasit singura cu staretul, taciunele desfranarii a aprins si mai mult inima Melantiei spre dragoste. Si ca un orb, care-si pierde lumina ochilor, aprinsa de patima, a cautat sa aduca ocara lui Eugeniu, dar pentru ca nu si-a ajuns scopul, Melantia s-a dus la prefectul orasului, tatal Eugeniei, si a facut plangere, ca in cutare manastire staretul inseala cu cuvinte viclene pe femeile cinstite si ca desfranatul a indraznit sa o necinsteasca chiar si pe ea. Cand prefectul a auzit acestea s-a umplut indata de manie si a trimis in graba la manastire sa aduca pe Eugeniu, staretul manastirii, si pe monahi. Sa-i aduca legati ca pe niste oameni vinovati, inchinatori mincinosi si facatori de rele, sa se infatiseze inaintea scaunului sau de judecata si sa dea socoteala de faptele lor. Si s-au infatisat partile la judecata. A inceput sa graiasca Melantia. A acoperit cu ocari pe dumnezeiescul staret; l-a batjocorit si l-a defaimat cat a vrut. Striga, si arata cu degetul pe staret prietenilor, il facea ticalos, iar pe monahii de sub ascultarea lui, stricati. Cu glas mare a strigat si a zis: "Ascultati-ma toti, ca va spun adevarul!" Cat este de mare rabdarea Ta, Doamne Atotputernice!

 

Atunci Eugenia si-a rupt hainele de pe ea si a aratat celor de fata priveliste infricosatoare si ne mai vazuta. Apoi a grait cu indraznire tuturor: "Se cuvine ca noi calugarii sa suferim, cu multumire, ocarile, batjocura si chinuirea trupului. Dar pentru ca sa nu se faca de batjocura haina calugareasca iata va spun ca sunt femeie; sunt fiica judecatorului. Judecatorul este preaiubitul mea tata. Sotia lui e mama mea. Acestia de langa mine mi-s frati, nu-i numesc robi".

 

Toti au ramas incremeniti de cuvintele Eugeniei. Oricine va fi cuprins de uimire cand va afla cum a pedepsit-o Dumnezeu pe Melantia. Pe cand era inca la Judecata foc a cazut din cer peste casa ei si a ars pana la temelie.

 

Zguduit de cele petrecute, tatal Eugeniei a parasit toata marirea, bogatia si desfatarea vietii si s-a botezat. A ajuns pastor credinciosilor din Alexandria, si-a sfarsit viata muceniceste, omorat de sabiile necredinciosilor, si a zburat cu bucurie la cerestile locasuri.

 

Dupa savarsirea tatalui ei, mama ei impreuna cu ea au parasit Alexandria, tara cea straina, si manate de dor s-au dus sa locuiasca in Roma, patria lor. Atunci a dat porunca imparatul ca toti crestinii sa jertfeasca idolilor, de nu, sa moara. Eugenia, care stralucea inaintea tuturora, ca era aprinsa de dragoste pentru Hristos, a fost legata cu o piatra grea si aruncata in apa, dar a scapat nevatamata cu minune. Pentru aceea i s-a taiat capul cu sabia si a zburat cu bucurie spre Hristos, doritul ei Mire.

 

Tot in aceasta zi, facem pomenirea:
- Sfintei Mucenite Vasila;
- Sfantului Mucenic Filip, tatal Sfintei Eugenia;
- Sfintilor Protu si Iachint;
- Sfantului Cuvios Nicolae monahul;
- Sfantului Mucenic Ahaic;
- Sfantului Cuvios Antioh;
- Sfantului Cuvios Vitimion;
- Sfantului Cuvios Afrodisie;
- Sfantului Cuvios Grat:
- Sfantului Mucenic Ahmed.

UNITATE SI IZBANDA ! b.op.f2s3Buc.

LA MULTI ANI DE SFANTUL NICOLAE !

Puţini creştini cunosc amânunte privind viaţa şi slujirea lui, însă credem că toţi ştiu că el este „Moşul” care aduce daruri la copii, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, punându-le discret în ghetuţe sau bocanci... Că el este sfântul blând şi bun care priveşte cu dragoste către toţi din icoana sa, icoană prezentă nu numai în biserică, ci şi în casele creştinilor râvnitori. Pe bună dreptate poetul nostru Octavian Goga a imortalizat această imagine când a spus, la finele poeziei Pace: „Blând zâmbeşte din icoană/Cuviosul Niculaie...”. De aceea, după ce vom face o mică schiţă biografică, vom arăta câteva din motivele pentru care Sfântul Nicolae a rămas în tradiţia creştină ca moşul blând şi bun, aducător de daruri.

Se naşte în 270 în Patara Lichiei, în sud-vestul Turciei de azi, ca singurul copil al evlavioşilor Teofan şi Nona. În creşterea sa creştină a beneficiat, alături de educaţia părinţilor şi de îndrumările unui unchi distins, Nicolae – episcop al locului, care, la momentul potrivit, îl va hirotoni preot. Vrednicia sa l-a făcut cunoscut tuturor. În scurtă vreme va fi rânduit episcop în Mira Lichiei, calitate în care va participa şi la sinodul I ecumenic (Niceea - 325), înfruntându-l bărbăteşte pe ereticul Arie. Unele izvoare spun că, epuizând argumentele verbale, blândul episcop Nicolae a fost nevoit să-i tragă şi o palmă încăpăţânatului Arie, gest care cu siguranţă îl va fi şocat pe năstruşnicul adversar al dreptei credinţe. Din păcate nu l-a şi convins, însă, Arie rămânând în rătăcirea lui în continuare.

Mai înainte de aceste evenimente, pe vremea persecutorilor împăraţi Diocleţian şi Maximian, Sfântul Nicolae a luat atitudine fermă şi împotriva cultelor păgâne, fapt pentru care a fost închis, fiind eliberat doar o dată cu venirea la tron a lui Constantin cel Mare. După o viaţă plină de vrednicii, a trecut în veşnicie la 6 decembrie 343, sfintele sale moaşte petrecând o vreme la Mira (până în sec. VIII), apoi la Bari - Italia, duse aici din cauza năvălirii saracinilor (turci), iar din anul 1967, prin înţelegere frăţească între Papa Paul al VIlea şi Patriarhul Atenagora, o parte din ele au fost readuse în Orient, la Constantinopol.

Mâna dreaptă se găseşte acum la Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti, spre marea bucurie a slujitorilor de aici şi a credincioşilor care frecventează acest Sfânt Lăcaş.

Iată acum câteva din faptele care, la numele bun de ierarh, i-au adăugat renumele de „Moş Nicolae, aducător de daruri”: cronicile consemnează că încă de mic copil s-a învrednicit de darul facerii de minuni, de aceea el este recunoscut şi ca „patron al copiilor”; pe vremea când era la Mira, cu autoritatea sa de episcop, a poruncit să se dărâme capiştea idolească a Artemidei, zeiţa naturii şi a vânătorii, iar aurul rezultat de la „demolări” l-a transformat în ajutoare pentru copiii orfani; în vremea unei secete cumplite, cumpără cu mari eforturi grâu tocmai din Italia, împărţindu-l apoi la săracii înfometaţi; salvează onoarea unui tată văduv şi a celor trei fete ale sale, tată nevoiaş, care din cauza cumplitei sărăcii era pe punctul de a-şi „vinde” fiicele unor bogaţi amatori de plăceri, spre a- şi putea asigura traiul zilnic, fără a conştientiza, însă, că o fac spre a lor pierzare sufletească. Aflând de intenţia lui disperată, episcopul Nicolae aruncă noaptea, de trei ori la rând, în casa lor câte o pungă de galbeni.

N-a ţinut, iată, banii pentru sine, ci a împlinit pilduitor cuvintele Mântuitorului: „Nu vă adunaţi comori pe pământ unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură” (Matei 6, 19)...; „Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică...” (Luca, 12, 33).

Astfel, tatăl şi fiicele salvaţi fiind, şi aflând cine este binefăcătorul, se aruncă plângând la picioarele lui, mulţumindu-i şi numindu-l „înger al cerului!”.

Cunoscându-i, aşadar, fie şi în linii mari, viaţa şi faptele minunate, să aducem slavă Lui Dumnezeu pentru că l-a chemat pe ierarhul Nicolae între sfinţii Săi, iar pe copiii şi nepoţii noştri să-i îndemnăm întotdeauna ca, după ce primesc daruri de la „Moşu” să vină la biserică să-i mulţumească, zicând o dată cu noi cei mari: „Sfinte Nicolae, îţi mulţumim că nu ne-ai uitat nici în acest an! Roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Amin”.

Pr. Vasile Gordon

 

UNITATE SI IZBANDA ! b.op.f2s3Buc.

 

1 DECEMBRIE 1918- 2014 !

La mulți ani România, la mulți ani române, hai să încercăm să fim mai buni de ziua noastră!
În această deosebită zi este ziua tuturor românilor, La mulți ani!
A mai trecut un an de când suntem români, astăzi a venit din nou vremea să ne spunem La mulți ani!

UNITATE SI IZBANDA!  b.op.f2s3Buc.